Saturday, December 13, 2008

Welcome to our political analysis webpage

On this blog you can read political analysis of the events that take place on the romanian political scene. These texts are written in romanian and english as well.
We hope you will find usefull the information we offer. All the best, Albu Stefan

Thursday, October 30, 2008

Politica bugetara in Uniunea Europeana

În această prezentare despre voi scoate în evidenţă următoarele aspecte: istoricul politicii bugetare a Uniunii Europene şi instituţiile implicate până în 1988; trecerea la bugetul axat pe perspective financiare; etapele de transformare a politicii bugetare şi modul în care se colectează fonduri.


O caracteristică importantă a sistemului de finanţare a UE este autonomia, aceasta având propriul ei buget, distinct de cel al statelor membre. Prin acest aspect, Uniunea se diferenţiază în prezent de organizaţiile internaţionale tradiţionale, dar nu la fel stăteau lucrurile şi în primii ani de la formarea Comunităţii.
În perioada 1958-1970, sistemul comunitar de finanţare funcţiona pe baza contribuţiei statelor membre conform unor reguli ce reflectau capacitatea contributivă a fiecăruia. Prin Tratatele bugetare din 1970 şi 1975 s-a produs o schimbare fundamentală a politicii bugetare. Acestea au creat un sistem prin intermediul căruia se acorda Comunităţilor Europene o sursă autonomă de venituri bazată pe trei elemente: taxele vamale, taxele agricole şi o proporţie din baza utilizată (maximum 50% din PIB, dacă baza TVA depăşeşte 50% din PIB, baza de calcul pentru resursa TVA se limitează la 50% din PIB) pentru evaluarea TVA în statele membre, până la un plafon de 1%.
Tratatul din 1970 prevedea faptul că această modalitate de colectare financiară se aplică la fel tuturor statelor membre, neluându- se în calcul diferenţierile economice dintre acestea. Din acest motiv, respectiva metodă a provocat multe dificultăţi,Tratatul fiind modificat ulterior de mai multe ori.
Tratatele bugetare au modificat cadrul instituţional prin care se luau deciziile în ceea ce priveşte bugetul.
Comisia este cea care iniţiază ciclul bugetar prin prezentarea proiectului preliminar de buget către Consiliu.
Parlamentul European a primit competenţe bugetare importante, printre ele numărându-se dreptul de a mări, reduce sau redistribui cheltuielile neobligatorii ( adică fără a avea acces cheltuielile agricole), de a adopta sau respinge bugetul şi votul de aprobare a punerii în aplicare a bugetului de către Comisie( efectuarea descărcării de gestiune anuală a Comisiei). Astfel , Consiliul îşi pierde calitatea de autoritate bugetară unică, păstrându-şi însă dreptul de a avea ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii.
Tratatul din 1975 a prevăzut formarea unei Curţi de Conturi independente care să sporească controlul asupra procesului bugetar şi gestiunii cheltuielilor.
În ceea ce priveşte trecerea la un buget axat pe perspective financiare trebuie menţionate anumite informaţii.
Bugetele CE erau la început anuale iar mai apoi s-a luat decizia ca acestea să fie multianuale. O dată cu trecerea la multianualitatea acestora, apare un nou concept acela al Perspectivelor financiare. „Înţelegem prin Perspective Financiare cadrul financiar global multianual al UE (stabilit pe durata a 7 ani) şi facem distincţia dintre acestea şi Bugetele anuale ale Uniunii.”(Bărbulescu, 2006, p.74)
Deşi nu a eliminat procedura bugetară anuală, apariţia Perspectivelor financiare a eliminat lupta anuală pentru bani ce avea loc între instituţiile Uniunii şi statele membre. Astfel, această luptă urma să aibă loc doar o dată la 7 ani, atunci când se aprobau Perspectivele financiare, adică „liniile generale ale bugetelor anuale însumate ale următorilor ani(plafonul maxim, rata de creştere, veniturile şi cheltuielile pe capitole,etc).”(Bărbulescu, 2006, p.75)
Aşadar, introducerea acestei metode avea ca rezultat o transpunere a tensiunilor dintre instituţiile comunitare şi statele membre o dată la 7 ani deoarece transformarea sumelor globale stabilite prin Perspectivele financiare în Bugete anuale reprezenta doar o procedură financiară , nu o negociere care să provoace tensiuni.
Prin „Decizia privind Resursele Proprii” din 1994 se stabilesc anumite schimbări în ceea ce priveşte modul de formare a resurselor Uniunii.
Resursele proprii au fost împărţite din nou în trei categorii:
- „Resursele proprii tradiţionale”: drepturile de vamă, impozite agricole etc). Statele membre colectează aceste resurse în numele Uniunii reţinându-şi 10% ca şi taxe de colectare.
- Resursele TVA care au fost mai devreme menţionate la care se adaugă şi contribuţia la „Cecul britanic”(Marea Britanie contribuia mai puţin la resursa TVA deoarece nu beneficia de fonduri în aceeaşi măsură cu celelalte state membre datorită agriculturii slab dezvoltate)
- Resursele PIB
Distribuţia acestora presupune un calcul al restului care rezultă prin scăderea cheltuielilor totale din venitul total realizat prin cele două resurse amintite anterior. Distribuţia sumelor totale rezultate se face prin raportarea la PIB ul fiecărui stat membru. Limita maximă a acestora per stat membru era de 1,27% din PIB ul comunitar.
Brigid Laffan şi Johannes Lindner identifică două faze distincte ale politicii şi proceselor bugetare din UE. Prima fază (1973 – 1988) a fost caracterizată de un conflict intens cu privire la dimensiunea şi distribuţia banilor europeni, precum şi de bătălii instituţionale între Consiliu şi PE. A doua fază (din 1988) a fost una de calm bugetar relativ, statele membre reuşind să negocieze cele trei mari compromisuri bugetare cunoscute sub numele de Delors 1, Delors 2 şi Agenda 2000, iar Consiliul şi PE cooperând în procesul decizional bugetar anual.


Bibliografie

Iordan Gheorghe Bărbulescu: „Uniunea Europeană:politicile extinderii”; Bucureşti: Tritonic, 2006

Hellen Wallace, William Wallace, Mark A. Pollack: „Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană”, ediţia a cincea, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, pag. 183 – 202

Wednesday, April 9, 2008

Comparatie intre conceptul de revolutie la Marx si la Bakunin

În această lucrare voi prezenta asemănările şi deosebirile dintre două concepţii asupra revoluţiei. Este vorba despre comparaţia dintre teoriile lui Bakunin şi Karl Marx.
Bakunin este adeptul doctrinei anarhiste, „potrivit căreia comunităţile omeneşti pot şi trebuie să se dezvolte în absenţa guvernământului. Anarhiştii pot avea poziţii diferite referitor la natura revoluţiei care trebuie să distrugă puterea statală, dar din perspectivă istorică a existat tendinţa de a-i asocia cu o opoziţie violentă faţă de stat”.(Blackburn, p.21)
Revoluţia anarhistă presupune o transformare completă a tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii iar instituţiile politice trebuie complet distruse deoarece acestea corup sentimentele naturale ale oamenilor.
În ceea ce îl priveşte pe Marx, acesta susţine o revoluţie care să imbunătăţească condiţia clasei dominate din societate, clasa proletară.
În „Manifestul Partidului Comunist”, scris de K. Marx şi F. Engels se afirmă clar faptul că problema fundamentală a mişcărilor comuniştilor este proprietatea. Aceştia afirmă că scopurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până atunci.
Deşi ambele teorii aduc o critică statului burghez , concluzia acestei lucrări este că revoluţia la Bakunin este foarte diferită de revoluţia la Marx, chiar dacă prezintă şi elemente comune.
Anarhiştii clasici sunt susţinătorii revoluţiei totale, adică ai transformării radicale a societăţii. Numai anarhiştii târzii vorbesc despre faptul că acest scop trebuie să fie atins prin revoltă violentă în masă.
M. Bakunin, un reprezentant important al doctrinei anarhiste, afirma că revoluţiile au loc în mod automat, fiind produse „prin puterea lucrurilor, cursul evenimentelor şi faptelor”, iar existenţa lor reprezintă o necesitate absolută. El propune ca formă de activitate revoluţionară folosirea societăţilor secrete.
Totuşi, activităţile indivizilor şi grupurilor mici reprezintă doar un început al unei opere mai mari, al unei mişcări în masă ce va lovi sistemul existent şi va accelera transformarea lui în ceva foarte diferit.
Afirmă, deasemenea, că „masele trebuie ridicate la o conştiinţă revoluţionară deplină atât prin acţiuni cât şi prin cuvinte”, aşa numita „propagandă prin faptă”.
Revoluţia anarhistă presupune o transformare completă a tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii.
Revoluţia politică pură este „doar o reacţie ipotetică şi deghizată” a „revoluţiei burgheze” ce va determina exploatarea ulterioară a muncitorilor de către burghezie.
În continuare, Bakunin afirmă că revoluţia va fi făcută mai degrabă împotriva „lucrurilor şi relaţiilor” decât împotriva oamenilor, adică împotriva proprietăţii , capitalului, industriei, comerţului şi maşinariei coercitive a statului.
În acest proces, o anumită cantitate de suferinţă este inevitabilă.
Violenţa revoluţionară este nu numai un instrument, ea este intrinsec bună, datorită capacităţii eliberatoare. Ea eliberează latura instinctuală a naturii umane ce a fost reprimată de instituţiile autorităţii.
George Crowder lansează întrebarea dacă nu cumva, libertatea, o valoare considerată de anarhişti ca fiind inviolabilă, este de fapt încălcată de teoria acestora asupra revoluţiei.
Bakunin afirmă de fapt că revoluţiile violente , deşi de multe ori necesare, sunt dăunătoare, datorită „ purităţii şi perfecţiunii scopului în numele căruia au loc”.(Crowder, p.195)
Un argument folosit de anarhişti care răspunde la întrebarea lui Crowder este acela că violenţa este singura soluţie pentru depăşirea forţei statului burghez care ia hotărârea de a nu lasă din mână puterea sub nici un chip.
În ceea ce priveşte ideea unui guvern revoluţionar, aceasta este atacată de anarhişti, ei susţinând că revoluţia nu trebuie să folosească metodele şi formele organizaţionale ale statului, pentru că există riscul recreării sale.
Revoluţia care vizează încă de la început cucerirea puterii politice produce de fapt perpetuarea statului sub o altă formă. Instituţiile politice trebuie complet distruse.
Anumiţi teoreticieni atacau discursurile publice ale lui Bakunin, afirmând că de fapt opinia acestuia era diferită, dorind în realitate ca revoluţia să fie condusă de o elită intelectuală care va conduce oamenii „ cu o forţă invizibilă” fără ca ei să ştie.
Bakunin afirma în declaraţiile sale publice că masele, care furnizează principala forţă a revoluţiei, trebuie să funcţioneze ca mijloc.
În plus, ”deşi revoluţionarii luminaţi nu trebuie să încerce să organizeze ei înşişi insurecţia prin decrete revoluţionare, Bakunin crede că le este permis( <>) să provoace masele să acţioneze... câştigând influenţă asupra celor mai inteligenţi şi avansaţi indivizi de rang înalt din fiecare localitate”.(Crowder , p.197)
Implicarea în revoluţie serveşte scopul vital al stimulării solidarităţii între muncitori prin sporirea conştiinţei lor de clasă. Instinctul solidarităţii nu este suficient pentru a apăra proletariatul de „maşinaţiile reacţionare ale clasei privilegiate”.(Crowder, p. 200)
Opera revoluţiei va fi completată atunci când simplul instinct va fi transformat în gândire conştientă. Cunoaşterea adecvată este văzută ca instrumentul ce va asigura viitoarea ordine socială.

Pentru a trece la prezentarea conceptului de revoluţie în viziunea marxistă, consider că trebuie să expun înainte cateva idei principale ale teoriei lui Marx.
În lucrarea „Capitalul”, K.Marx oferă o imagine a relaţiei între două categorii sociale pe care le numeşte clase: proletariatul (clasa dominată) şi burghezia (clasa dominantă).
În cadrul procesului de producţie, consideră Marx , muncitorul(care face parte din clasa proletariatului) este exploatat de catre proprietarul mijloacelor de producţie.(burghezul) Simpla continuitate a procesului de producţie transformă orice capital în capital acumulat sau în plus valoare capitalizată.
Aceast capital acumulat reprezintă o valoare însuşită fără materializare, sub formă de bani sau altă formă, a unei munci neplătite altuia.
Astfel, din cadrul procesului de producţie, muncitorul iese încontinuu aşa cum a intrat, adică personal fiind izvor de avuţie şi în acelaşi timp lipsit de instrumentele necesare pentru a realiza acestă avuţie pentru sine însuşi.
Înainte de intrarea în procesul de producţie, munca salariatului a fost înstrăinată de el, însuşită de capitalist şi integrată capitalului.
De asemenea, produsul muncitorului, transformându-se în capital , devine un mijloc de subzistenţă care cumpără persoane, mijloc de producţie care îi foloseşte pe producători.
De aici reiese faptul că, spune Marx, munca muncitorului este un produs străin.
Astfel, capitalul produs îl domină pe muncitor, îl exploatează.
De aceea trebuie schimbat sistemul proprietăţii private cu cel al proprietăţii comune.
Acesta este principalul argument care justifică înlăturarea regimului capitalist, şi înlocuirea sa cu unul socialist, care prin dezvoltare va produce statul comunist.
Instrumentul prin care regimul capitalist poate fi schimbat este revoluţia proletară.
În „Manifestul Partidului Comunist”, scris de K. Marx şi F. Engels se afirmă clar faptul că problema fundamentală a mişcărilor comuniştilor este proprietatea. Aceştia afirmă că scopurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până atunci.
Într-o primă fază , teoria lui Marx se aseamănă cu cea a lui Bakunin. Mă refer aici la faptul că ambii autori susţin ideea distrugerii întregului sistem politic social existent şi că acest lucru trebuie relizat prin violenţă.
Istoria tuturor societăţilor de până acum a fost caracterizată de antagonisme de clasă, indiferent de forma pe care au avut-o. „Exploatarea unei părţi din societate de către cealaltă constituie un fapt care este comun tuturor veacurilor trecute.”(Marx, Engels,p.29)
Aşadar, consideră Marx, nu e de mirare cum conştiinţa socială din cele mai vechi timpuri până în prezent, în ciuda diversităţii , s-a mişcat în anumite forme comune, care se vor dizolva numai odată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.
„Revoluţia comunistă este ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul desvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală de ideile tradiţionale.”(Marx, Engels, p.30)
Marx expune mai departe ce activităţi va desfăşura proletariatul odată ce va deţine domnia politică. Adică va smulge capitalul de la burghezie, va centraliza toate uneltele de producţie în mainile statului; se poate remarca o mare diferenţă între cele două teorii asupra revoluţiei pe care le discutăm : Marx afirmă că ulterior revoluţiei proletare se va instaura un nou stat, pe când Bakunin este adeptul unei revoluţii care să desfiinţeze definitiv instituţiile politice.
De asemenea, Bakunin imaginează o societate bazată pe libertate, pe când societatea lui Marx pune accent pe egalitate şi suprimarea libertăţii individuale.
Motivul pentru care Bakunin consideră revoluţia necesară este opţiunea statului de a nu da drumul monopolului asupra forţei, în vreme ce Marx vorbeşte de un stat care trebuie să dispună de forţă şi care să redistribuie bunuri.
Concepţiile acestora asupra modului de desfăşurare al revoluţiilor diferă de asemenea, într-o oarecare măsură, Bakunin fiind un adept al declanşării revoluţiilor prin intermediul unor organizaţii secrete. Totuşi, nu atribuie acestor organizaţii principalul rol în desfăşurarea revoluţiei.
Deşi ambele teorii aduc o critică statului burghez , având în vedere cele mai sus prezentate, ajungem la concluzia că revoluţia la Bakunin este foarte diferită de revoluţia la Marx, chiar dacă prezintă şi elemente comune.



Bibliografie

George Crowder : „Gândirea politică a lui Godwin, Proudhon, Bakunin şi Kropotkin”, Editura Antet, 1997
K.Marx , F.Engels : „Manifestul partidului comunist”
K.Marx: „Capitalul” din Manual de filozofie / Doina Olga Ştefănescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu – Bucureşti: Humanitas, 2003
Simon Blackburn : „ Oxford. Dicţionar de filosofie” –Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999

Capitalismul

Termenul capitalism cunoaste foarte multe definitii,in functie de perioada cand au fost emise si de imaginatia si felul de a vedea lucrurile a persoanei ce defineste.
Cercetand DICTIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE,Editura Academiei Republicii Socialiste Romania;1975 am gasit urmatoarea definitie: capitalismul este o oranduire sociala care se intemeiaza pe prosperitatea privat-capitalista asupra mijloacelor de productie si pe exploatarea muncitorilor salariati; este ultima formatiune social –economica careia ii este caracteristica exploatarea omului de catre om. Aceasta definitie poate fi catalogata drept o definitie marxista,pentru ca in realitate asa si este.Marx afirma faptul ca proprietatea unui om asupra mijloacelor de productie il transforma pe muncitor in muncitor salariat ,adica un simplu produs al capitalistului.Muncitorul nu primeste intreaga valoare a produsului pe care l-a fabricat si din aceasta cauza munca sa este instrainata de el.
Aceasta teorie poate fi incadrata incadrata intr-o tematica mult mai vasta dezvoltata de Karl Marx ce are la baza ideea ca tipul de organizare economica a unei societati conduce la structurarea acesteia pe un anumit profil.Adica modelul economic prezentat mai devreme bazat pe proprietate privata strucureaza societatea pe un tipar al conflictului dintre doua clase antagonice:proletariatul(neproprietari ai mijloacelor de productie) si burghezia(proprietari ai mijloacelor de productie).
Un alt teoretician de origine germana,este vorba de Max Weber,propune o abordare diferita de cea a lui Marx in ceea ce priveste relatia dintre stilul de viata al membrilor unei societati si modelul economic ce o caracterizeaza.Cu alte cuvinte ,structura societatii este cea care dezvolta un model economic,si nu invers.Acesta cauta si localizeaza un element comun al societatilor in care exista intreprinzatori foarte buni,ce muncesc foarte mult,sunt modesti si isi folosesc economiile pentru a le investi.Elementul comun care a dus la dezvoltarea spiritului capitalist este identificat de Weber in etica protestantismului.
Pentru a exprima pe larg ideile referitoare la legatura intre cele doua ideologii, Max Weber a alcatuit lucrarea “Etica protestanta si spiritul capitalismului”.Aceasta lucrare a creat mari controverse prin punerea in corelatie a doua categorii de fapte:religia si dezvoltarea economica.
In opinia lui Weber,capitalismul ,ca tip de organizare economica ,a condus la o dezvoltare fara precedent a societatilor,ajungand sa fie considerat drept singura cale de rationala de dezvoltare moderna.Acelasi autor considera ca aparitia capitalismului a avut loc in Europa Occidentala si s-a extins treptat,ajungand un sistem de organizare economica pe plan mondial.In formarea capitalismului ar interveni mai multi factori decat cei avuti in vedere de teoria marxista.
Unul dintre acesti factori,dupa cum am mai spus,este religia.
Si nu orice religie ,ci religia protestanta.
O analiza amanuntita prezentata de Weber a eticii protestante scoate la iveala argumente puternice ce ii sustin teza .
Doctrina prdestinarii presupune ca Dumnezeu,inca de la inceputul timpurilor a hotarat care sunt oamenii alesi si care sunt cei condamnati.Asadar capatarea gratiei divine sau a condamnarii nu depinde de om.
Doctrina predestinarii elaborata de Calvin ofera o solutie prin care oamenii pot afla daca se numara sau nu printre cei alesi.
Omul trebuie sa lucreze in permanenta si numai daca rezultatele sunt bune acesta se poate considera ales.
Profitul si bunastarea nu sunt condamnabile atata timp cat nu conduc la lenevie si delasare.
Se promoveaza o viata echilibrata,rationala.
Este evident totusi ca nu pretutindeni protestantismul a condus la capitalism.Avem exemplul Africii de Sud unde protestantismul a avut mai degraba un impact conservator,iar acest exemplu nu este singurul.
In concluzie,teoria protestanta,desi nu poate fi considerata drept regula generala pentru a demonstra aparitia capitalismului , poate functiona totusi,dupa cum spune Weber,ca o teorie de explicatie regionala.
Capitalismul poate fi analizat si dintr-o alta perspectiva,si anume prin analiza dezvoltarii a cel putin doua modele ale capitalismului,prezentate de Michel Albert in lucrarea sa “Capitalism contra capitalism”. In opinia lui Albert,capitalismul reprezinta libera stabilire a preturilor pe piata si libera proprietate asupra mijloacelor de productie.
Cele doua modele de capitalism prezentate de acesta sunt:modelul anglo-saxon si modelul germano-nipon.Ambele se incadreaza in definitia de mai sus;au la baza respectarea drepturilor omului,evolutia progresista catre separatia puterilor si democratia.
Este clar ca numai un sistem liberal permite instalarea acestui curent ideologic numit capitalism.
Modelul anglo-saxon este specific Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii iar cel germano-nipon se refera la metoda de dezvoltare economica aplicata in special de Germania si Japonia.
Diferenta este analizata prin prisma mai multor criterii: protectie sociala;economisirea si contractarea de datorii;rolul intreprinderii;problema imigrarii.
Din punctul de vedere al protectiei sociale, constatam ca tarile ce se identifica cu modelul germano-nipon acorda mai mare atentie acestui domeniu .In special in zona alpina(Benelux si Scandinavia),securitatea sociala este considerata o urmare fireasca a progresului economic.
Logica lor este urmatoarea:sub un anumit prag de saracie,individul devine irecuperabil,si tocmai de aceea trebuie garantat un venit minim(politica aplicata de Germania,Danemarca,Marea Britanie-se va vedea mai tarziu de ce, Olanda ,Franta).
Singura metoda de protectie sociala aplicata de Statele Unite este fondul de pensii.
In perioada 1980-1990 se constata ca economiile familiale realizate de tarile ce se incadreaza modelului germano-nipon sunt de doua ori mai mari decat cele ale familiilor din Statele Unite sau Marea Britanie.Asadar modelul germano-nipon se axeaza pe un tip de dezvoltare economica gradual,ce acorda o mare importanta investitiei pe termen lung;adica investitii in personalul intreprinderilor,in conservarea unui cadru stabil ce permite dezvoltarea gradata a economiei,fara perturbari provocate de schimbari rapide.De aici putem lesne sa ne dam seama atitudinea acestora fata de fenomenul imigrarii.In opozitie,capitalismul anglo-saxon,manifesta o larga toleranta fata de imigranti,considerand ca afluxul de populatie conduce la prosperitatea economiei.Michel Albert afirma ca termenii “anglo-saxon”,”germano-nipon” propusi in lucrarea sa au o forma larga.
Este impropriu a include in aceeasi categorie Anglia cu Australia si Noua Zeelanda sau cu Canada(care s-a dezvoltat in ultimii 30 de ani tocmai datorita unor institutii precum Casa de depuneri si grupul Desjardins).Exemplul Canadei reprezinta contrariul tipologiei anglo-saxone practicata in ultimii 25 de ani .
Termenul germano-nipon face referire la faptul ca de un secol incoace unele dintre cele mai mari intreprinderi japoneze si germane s-au asociat pe baza intereselor comune:Mitsubishi si Daimler- Benz;Toyota si Volkswagen;Matsushita si Siemens.
CEPII(Centrul de Studii Prospective si de Informatii Internationale) studiaza evolutia specializarilor industriei in ultimii 20 de ani .Rezultatul specifica faptul ca cele mai contrastante exemple sunt Germania,care s-a axat pe stabilitatea punctelor sale tari(mecanica,chimie,material de transport)si Japonia,care a schimbat rapid specializarile,ducand la disparitia treptata a textilelor,la conversiunea santierelor navale si la explozia productiei de automobile si a electronicelor de larg consum.Asadar si in acest caz diferentele in interiorul categoriei sunt notabile.
Michel Albert concluzioneaza ca terminologia model”anglo-saxon”,”germano-nipon”ne este de folos doar pentru a ne forma o viziune de ansamblu asupra complexitatii ce caracterizeaza societatea capitalista.
Pentru ca din compozitia acestei lucrari sa nu lipseasca si o descriere a aparitiei graduale a capitalismului si pentru ca nici un fenomen nu apare din senin,ci are anumite premise,anumiti factori declansatori am considerat ca este necesar sa adaug din lucrarea lui Albert prezentarea celor trei faze de dezvoltare a capitalismului. Acestea sunt cuprinse in perioada 1791-1991.
Prima faza ,ce are ca punct de plecare anul 1791,surprinde adoptarea faimoasei legi Le Chapelier,care este,poate,cea mai importanta lege in materie de economie a intregii Revolutii franceze:ea suprima corporatiile,interzice sindicatele si pune bazele libertatii comertului si industriei.
Cel mai important aspect al evolutiei este acela ca statul isi reduce prerogativele in fata fortelor pietei ,revenind la functia de paznic al ordinii publice,ce trebuie sa lupte impotriva noului proletariat industrial.
In acelasi timp,asistam la duritatile nemaivazute ale revolutiei industriale,la modificarea progresiva a lumii rurale.Aceasta prima etapa poarta numele de “capitalismul contra statului”.
A doua faza porneste o data cu anul 1891 si poarta numele “capitalismul supravegheat de stat”.Toate reformele incearca sa vizeze acelasi obiectiv:acela de a corecta excesele pietei si de a tempera violentele capitalismului.
Se constata un progres in ceea ce priveste dreptul de munca,cresterea continua a fiscalitatii si a sistemului de redistribuire.
Albert afirma ca “in toata aceasta perioada marcata de cresterea puterii statului,capitalismul nu a incetat sa evolueze,el a facut-o oarecum <> sub presiunea morala si politica a inamicului sau:ideologia comunista.”
In ultima faza a evolutiei capitalismului,numita “capitalismul ia locul statului”, statul apare ca o povara.Totul a inceput in 1980 cand a avut loc alegerea lui Margaret Thatcher ca prim-ministru in Anglia si a lui Ronald Reagan ca presedinte in Statele Unite ale Americii.Astfel,o noua ideologie a capitalismului venea la putere.Conform acestei conceptii,statul trebuie sa fie redus la un domeniu minim de competenta si in locul lui sa fie lasate sa actioneze liber fortele pietei. Se poate constata ca modelul american: “concurenta maxima,implicare minima a statului” ,s-a extins in Europa in proportii mari,numai ca pe langa eficienta sa ,acesta a adus si anumite efecte secundare cum ar fi fisurile sociale periculoase.Nu se mai acorda atentie moralitatii,nici macar in sensul unei investitii pe termen lung,pentru a asigura stabilitate si coeziune sociala.In comparatie cu modelul reaganian sau american,cel germano-nipon(renan) apare ca invechit,demodat,autorul exprimandu-si chiar insatisfactia fata de acest aspect.
Este clar ca nu se poate stabili cu precizie care dintre cele doua modele este de urmat.Depinde din ce punct de vedere analizam lucrurile.Pentru o dezvoltare economica rapida e de preferat modelul american ,insa nu este o metoda ce asigura succes in plan social.Din punctul meu de vedere,este de preferat un model de dezvoltare gradat(adica cel germano-nipon) deoarece permite adaptarea la situatii spontane si asigura stabilitate economica si in plan social.


Bibliografie:

•Dictionarul Explicativ al Limbii Romane;Editura Academiei Republicii Socialiste Romania,1975

•”Etica protestanta si spiritul capitalismului”,Max Weber

•”Capitalism contra capitalism”,Michel Albert

Aderarea Turciei si problema islamului european

Introducere

In aceasta lucrare ,imi propun sa construiesc o viziune de ansamblu a elementelor ce trebuie luate in calcul atunci cand se pune problema aderarii Turciei la Uniunea Europeana.
Voi prezenta pe scurt relatia dintre religie si societate,rolul religiei in formarea identitatii europene,religiile ce au dominat in Batranul Continent, problemele pe care islamul le provoaca in Europa si schimbarile pe plan politic,economic si cultural ce sunt sau trebuie efectuate pentru a face posibila aderarea.
Cu alte cuvinte,voi dezvolta subiectul din doua perspective: o perspectiva religioasa si una economico-politica.

Partea I

Referindu-ne la religia din Europa,putem afirma ca acest continent este singurul care a fost crestinat in totalitate,desavarsirea acestui proces avand loc in secolul X. Crestinarea s-a realizat pe baza principiului:“Cuius regio,ejus religio”(“Religia principelui este si religia tarii”). Dar acesta unitate religioasa a Europei nu a avut o viata lunga.
Rene Remond,in lucrarea sa”Religie si societate in Europa”, sustine ca destramarea unitatii religioase s-a produs in doua faze distincte.
O prima faza a avut loc la scurta vreme dupa evanghelizarea continetului,in anul 1054. Aceasta poarta numele de “Marea schisma”,si consta in ruptura dintre Biserica Occidentului,grupata in jurul succesorului lui Petru, cu scaunul la Roma,si Biserica Orientului,ce recunostea intaietatea de onoare a patriarhului de la Constantinopol.
A doua ruptura este mai recenta,dateaza din secolul al XVI-lea.Este vorba de Reforma,care a pus capat Europei crestine.
Din acest moment putem vorbi de formarea mai multor Europe religioase,fiecare dintre ele afirmand,si nu e de mirare, ca doctrina este cea care contine adevarul.

1.Europa catolica,ce se intinde pe teritoriul ce uneste Peninsula Iberica cu Spania si Portugalia,intreaga Peninsula Italica,Regatul Frantei,Tarile de Jos austriece(Belgia de astazi),cateva cantoane helvetice,regiunile vestice si de sud ale lumii germanice(in principal Renania si Bavaria),statele patrimoniale ale Habsburgilor,cea mai mare parte a Ungariei,Republica Polonia.

2.Cea de-a doua Europa-cea a Reformei-care este lipsita de omogenitate;se imparte intre mai multe confesiuni:Tarile Scandinave,Suedia,Danemarca si o parte a lumii germanice au imbratisat de la inceput Reforma luterana.
Reforma calvinista s-a raspandit in Elvetia,Ungaria si Scotia.
Anglia pastreaza esenta patrimoniului comun.

3.A treia Europa,cea a ortodoxiei,are ca centre de greutate Constantinopolul si Moscova

4. La inceputul secolului XV are loc inaintarea violenta a islamului in Europa.
Turcii au supus una dupa alta populatiile din Balcani si Europa Dunareana,nimicind regatele crestine.Apoi au patruns in Europa centrala,atacand zidurile Vienei .Rezultatul a fost asediul Vienei in anul 1683,acest teritoriu marcand limita extrema a inaintarii islamice in Europa.
Asadar,islamul reprezinta a patra componenta a Europei religioase.In ciuda expansiunii de proportii a Imperiului Otoman,religia islamica ocupa acest loc modest deoarece sultanii nu au incercat sa converteasca popoarele supuse,lasandu-le sa-si practice religia.Turcii s-au multumit cu tributul si siguranta docilitatii acestor popoare. Prin fidelitatea fata de religia crestina si-au pastrat identitatea grecii,bulgarii ,sarbii si romanii.In Bosnia si Hertegovina,o parte din populatia autohtona s-a convertit la islamism.
In societatea contemporana,statul a incetat sa mai aiba o relatie exclusiva cu o anumita Biserica in defavoarea celorlalte.Chiar si in Anglia,unde Biserica reprezinta un stalp al societatii de patru sute de ani si reprezinta unul dintre simbolurile nationale,mostenitorul tronului isi anunta intentia de a trata toate religiile,chiar si cea islamica,pe picior de egalitate ;iar regina se gandeste sa renunte la a mai indeplini rolul de cap al Bisericii.
Asadar,putem constata ca se contureaza un context propice in Europa pentru schimbarea relatiilor dintre populatiile autohtone si populatiile de religie islamica.
Dealungul secolelor,religia a reprezentat un factor important in conservarea coeziunii sociale.In societatile sacrale sau confesionale specifice Vechiului Regim,religia reprezenta principiul unitatii.
In secolul XXI ,se pare ca acest rol al religiei este preluat de alte elemente,cum ar fi drepturile omului,umanismul,solidaritatea.
De aproape 1500 de ani ,Europa a intretinut cu islamul o relatie in special conflictuala.
Astazi,in Europa,milioane de musulmani traiesc alaturi de autohtoni,lucreaza impreuna cu ei,locuiesc in aceleasi ansambluri imobiliare.
Cele trei tari cu cel mai important coeficient de populatie musulmana,Germania,Franta si Marea Britanie numara impreuna aproximativ douasprezece milioane.Multi dintre acestia sunt nascuti in Europa si nu si-au cunoscut tara de origine.Acestia sunt cetateni ai tarilor in care locuiesc,ei pretind sa fie tratati ca toti ceilalti,insa multi vor sa ramana fideli culturii lor,sa-si practice propria religie.Recunoasterea acestui drept intampina anumite dificultati.Traditia islamica prezinta multe diferente in comparatie cu traditia europeana.
Dreptul de familie,dreptul succesoral,regimul proprietatii,dreptul penal si cel fiscal decurg indiferent de tara ,din acest ansamblu de reguli religioase.Acesta reprezinta un fenomen contrar secularizarii practicat in Europa. In ceea ce priveste casatoria,religia islamica accepta poligamia. Cum ar fi privit acest lucru in Europa unde toate tarile condamna bigamia?Este clar ca nu cu ochi buni.
Rene Remond,in lucrarea mentionata mai devreme,lanseaza urmatoarea intrebare:”Poate un guvern sa le interzica cetatenilor de bastina ceea ce autorizeaza pentru ceilalti si viceversa?”
Principiul promovat in special de religia crestina conform caruia casatoria e validata prin consimtamantul reciproc al sotilor nu reprezinta pentru traditia islamica o conditie obligatorie.
Concluzia lui Rene Remond este ca prezenta islamului in Europa pune sub semnul intrebarii atat mostenirea civila a crestinismului,cat si achizitiile secularizarii.


Partea II

Din punctul de vedere al strategiei politice si economice,Turcia a inregistrat in ultimii cincisprezece ani progrese pe scena politica internationala cum nimeni nu si-ar fi imaginat.Tara a devenit mai moderna,mai in ton cu vestul Europei si deci a dezvoltat o politica externa mult mai sofisticata. Turcia este membra NATO si a fost prezenta in coalitia din al doilea razboi din Golf .
Dupa caderea comunismului,dupa ce s-a incheiat sistemul bipolar SUA-URSS,s-a format o noua ordine mondiala.
S-au format trei state caucaziene;este vorba de Georgia,Armenia si Azerbaijan.De asemenea,s-a inlaturat ocupatia statelor baltice:Estonia,Letonia,Lituania.In centrul Asiei s-a consolidat un bloc musulman puternic:Uzbekistan,Kazakhstan,Kyrgyzstan,Turkmenistan si Tajikistan.
Ca urmare a acestor schimbari,Turcia a luat initiativa in a transforma spatiul Marii Negre intr-un spatiu de cooperare economica si politica .La data de 25 iunie 1992,sefii a unsprezece state s-au inscris pe Declaratia Summitului de la Istanbul cu privire la BSEC(MNEC in traducere romana, Cooperarea Economica la Marea Neagra), stabilind astfel o structura regionala de cooperare in diverse activitati economice. Statele semnatare sunt:Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, Romania, Rusia, Turcia si Ucraina.
Din punct de vedere geopolitic, BSEC e o putere regionala in crestere,reprezentand o regiune cu o populatie de 350 de milioane de oameni,un teritoriu de aproape 20 de milioane de km². Este a doua sursa de petrol si gaze naturale dupa Golf si are o capacitate de comert de aproape 300 de miliarde $ anual.
Cu o crestere economica de 7-7,5% la inceputul anilor 1990, Ankara a fost ca un model de urmat de tarile din regiune,in special de tarile vorbitoare de limba turca din Caucaz si centrul Asiei .
Pozitia Uniunii Europene fata de Turcia este urmatoarea: desi Turcia a marit viteza reformelor, multe dintre acestea raman sa fie implementate efectiv in linie cu standardele Uniunii in ceea ce priveste drepturile omului, libertatile, reconfigurarea relatiilor dintre armata si civili si intarirea sistemului judiciar.
Turcia, deocamdata, nu garanteaza in mod complet drepturi politice, civile, economice, sociale,culturale din cauza unei slabe independente a sistemului judiciar, a unei structuri a relatiilor civil-militare ce nu se potrivesc cu practica UE. La acestea se adauga o insuficienta reflectie asupra reformelor si planurilor de implementare efectiva.
Asadar,desi Turcia a realizat progrese economice notabile in ultimii 15 ani,pentru a avea sanse reale de a devenii membra a Uniunii Europene in viitorul apropiat, trebuie sa inregistreze rezultate pozitive si pe plan legislativ.
La intalnirea dintre Parlamentul, Consiliul si Comisia Europeana din aprilie 2003 s-a stabilit acordarea unui ajutor financiar Turciei de 1050 de milioane de € pentru perioada 2004-2006. Uniunea Europeana a jucat un rol important in democratizarea Turciei si a celorlalte tari candidate sau care sunt deja membre.
In ceea ce priveste tarile in care populatia musulmana este numeroasa (cazul Frantei de exemplu) , se poate constata ca statul se confrunta cu probleme majore.
Sunt surprinse foarte bine ideile referitoare la aceasta tema intr-un intreviu al lui Chantal Millon, profesor de filozofie politica la Paris si editorialist pentru “Le Figaro, publicat in ziarul “Cotidianul”.
In opinia lui Millon, problema nu o constituie religia musulmana,este cunoscut faptul ca gradul de toleranta in vestul Europei fata de religii diferite este foarte ridicat. Problema se regaseste in inadaptarea acestora la modul de viata european.
Gradul de saracie este unul din aspectele ce trebuie luate in considerare atunci cand se cauta sursa conflictelor dintre popultia musulmana si cea autohtona.Dar mai important, saracia implica lipsa accesului la invatamant de calitate,cu alte cuvinte adevarata sursa a problemelor este educatia precara a acestor musulmani. De aici se poate constata care este sursa violentei crescute in suburbiile locuite de populatie musulmana .Neavand acces la educatie,persoanele respective nu pot ocupa un post de munca satisfacator. Asadar gradul de educatie este cauza ce are ca efect violentele din suburbiile acestor state. Trebuie mentionat ca respectivele suburbii nu sunt locuite numai de populatie musulmana,cum am precizat mai inainte, nu religia este factorul declansator al violentei acestor oameni.Dar aceste persoane reprezinta tinta acestei lucrari,si de aceea m-am axat asupra lor.Problema este si a altor imigranti .
Ideile prezentate mai sus pun sub semnul indoielii avantajele multiculturalismului ca politica a statelor vest europene.


Concluzii


Aderarea Turciei este respinsa mai ales de statele cu comunitati numeroase de turci.
In concluzie putem afirma faptul ca opinia populatiei din statele membre ale Uniunii Europene in legatura cu aderarea Turciei este formata, in proportie mare, judecand populatia de origine turca din propria societate,ceea ce nu este in totalitate corect.
Aderarea Turciei la Uniunea Europeana ar trebui judecata strict prin referire la progresele statului ce poarta numele de Turcia, cum de fapt si procedeaza mecanismele Uniunii Europene.
Cosider,in acelasi timp,ca aderarea Turciei ridica anumite probleme si ramane de vazut cum vor evolua negocierile pe viitor.
Am demonstrat la inceputul acestei lucrari faptul ca religia islamica nu reprezinta, in sine, o piedica in calea integrarii.
Din punctul meu de vedere consider ca daca Turcia va indeplini cerintele UE in ceea ce priveste implementarea unor reforme compatibile cu a celorlalte tari membre si daca va continua dezvoltarea sa economica prin cooperarea cu statele din zona Marii Negre, atunci va deveni membra a Uniunii Europene.


Bibliografie


Rene Remond – “Religie si societate in Europa.Secularizarea in secolele al XIX-lea si XX,
1780-2000”

Ziarul Cotidianul publicat la data de 15.11.2005

Corneliu Manole – “The geopolitical rise of Turkey after the Cold War”

Murat Cemrek – “The EU Impact on the Political Culture of Bulgaria,Romania and Turkey”

Thursday, May 10, 2007

Politici sociale pentru populaţia de etnie rromă din România

Dezbaterile privind populaţia de etnie rromă din Romania reprezintă o temă actuală în peisajul politic şi social românesc. La fel ca şi în alte ţări de pe mapamond, şi în România se poate vorbi de problema minorităţilor.

Chiar dacă minoritatea de pe primul loc (după numărul populaţiei) din România este cea maghiară, dacă este să vorbim de politici sociale, atunci în centrul atenţiei apare problema minorităţii de etnie rromă, datorită condiţiilor de trai precare de care dispun o mare parte dintre aceştia şi datorită imaginii lor negative în societate.

Scurt istoric

Istoricii au formulat mai multe teorii privind momentul sosirii rromilor pe actualul teritoriu al României. Prezenţa lor aici este atestată documentar pentru prima dată la 1385, dar este foarte probabil ca ei să fi ajuns în ţările române mult mai devreme.
De asemenea, în ceea ce priveşte momentul înnrobirii rromilor părerile sunt împărţite.

Unii istorici consideră că rromii, prizonieri de război ai tătarilor, i-ar fi urmat pe aceştia până la ţărmul Dunării în timpul invaziei mongole din secolul al XIII-lea. După ce ar fi fost înfrânţi de populaţia locală, tătarii ar fi devenit la rândul lor robi, iar astfel statutul rromilor ar fi luat aceeaşi direcţie. Rromii vor rămâne fie robi ai domnitorilor ţărilor române, fie ai clerului sau ai boierilor timp de mai multe secole.

Eliberarea tuturor ţiganilor a fost decisă în Moldova în 1855, iar în Ţara Românească în 1866. Lăzărescu-Lăzurică, cel care înfiinţează în septembrie 1933 „Uniunea Generală a Romilor din România”, impune pentru prima dată în conştiinţa contemporanilor utilizarea noţiunii de rrom, în locul celei de ţigan.
În limba romani, „rrom” înseamnă „bărbat”, „barbat însurat” sau , într-o accepţiune mai largă „persoană aparţinând grupului nostru”(noi).
În perioada regimului comunist, se pune în aplicare o românizare a rromilor, sub pretextul sprijinirii modelului unic al omului nou, socialist, „se încearcă aplicarea conceptului de <> care justifica astfel politica de asimilare forţată dusă de regimul comunist, îndeosebi faţă de rromi.” (http://www.divers.ro/index.pl/rromi_perioada_comunista_ro)

Din cauza sărăciei ce îi caracteriza (şi caracterizează) , multe familii de rromi nu şi-au permis să îşi trimită copiii la şcoală, astfel menţinându-se rata ridicată a analfabetismului în rândul comunităţii. De asemenea, numeroşi copii rromi nu ştiau altă limbă decât cea maternă şi de aceea aveau dificultăţi în sistemul educaţional.

Aşadar, în ciuda politicii oficiale de integrare , o mare parte a comunităţii rrome continua să se afle pe treapta cea mai de jos a scării sociale. La sfârşitul anului 1989, majoritatea continua să creadă că rromii au beneficiat de aceleaşi drepturi ca şi restul populaţiei, dar că nu au vrut să le folosească şi de aceea refuză să muncească, să respecte curăţenia, să meargă la şcoală .

Tranziţia a însemnat o prăbuşire generală a nivelului de trai. Însă această prăbuşire a fost mai accentuată în cazul situaţiei materiale a minorităţii etnice în cauză.

Rata sărăciei

Disproporţia între rata sărăciei severe înregistrată în cazul populaţiei rome şi cea înregistrată la nivelul total al populaţiei este mult mai importantă decât cea înregistrată în cazul ratei sărăciei.

Rata sărăciei

Română 24,4%
Maghiară 19,9%
Rromă 75,1%
Germană 7,4%
Alta 31,7%


Rata sărăciei severe

Română 9,3%
Maghiară 6,4%
Rromă 52,2%
Germană 1,8%
Alta 11,3%

Sursa: Calcule CASPIS (2003) pe baza datelor INS referitoare la anul 2001.

Impactul programului „Cornul şi laptele” în rândul populaţiei rrome(mult mai mare decât în cadrul restului populaţiei) introdus în 2002 este o dovadă a sărăciei acestora. În prezent, accesul la ajutor social reprezintă o metodă de ameliorare a acestei situaţii.

Situaţia ajutorului social la rromi în 1998

Consideră că nu sunt îndreptăţiţi să primească ajutor social 21%
Se consideră îndreptăţiţi să primească ajutor social 75%
Nu au răspuns la întrebare 4%
Au depus dosar 47%
Nu au depus dosar pentru ca oricum nu se dă 14%
Cred că au dreptul, dar nu au depus dosar 28%
Nu le-a fost primit dosarul(necorespunzător) 5%
Nu au actele necesare 9%
Dosarul a fost respins 17%
Dosarul e depus, dar nu au primit rezultatul 5%
Dosarul a fost aprobat 25%

Sursa: Baza de date ICCV „Romii 1998”.

Dimensiunea populaţiei de rromi

Recensământul din ianuarie 1992 a înregistrat 409.723 de cetăţeni români care s-au autoidentificat ca fiind rromi; la recensământul din 2002, numărul acestora a fost de 535.140, ceea ce reprezintă o creştere substanţială. Organizaţiile rromilor au vehiculat însă estimări ale etniei de 2.500.000-3.000.000 de persoane, dar nici una din aceste cifre nu a fost justificată printr-o metodologie de calcul ştiinţifică.

Totuşi, o cercetare asupra condiţiilor social – economice de viaţă ale populaţiei de etnie rromă realizată în 1992 , estimează dimensiunile acesteia la aproximativ 1 milion de persoane.(E.Zamfir, C.Zamfir,coord,1993)

„Cercetarea realizatã de ICCV în 1988 (C. Zamfir şi M. Preda, coord., 2002), foarte credibilã din punct de vedere statistic, estimeazã numãrul romilor din România la 1.515.000, adică 6,9% din populaţie.”(Mariea Ionescu, Sorin Cace,p.13)


Aşadar , numărul populaţiei de etnie rromă este în creştere. Unul din motivele acestui fenomen este neutilizarea metodelor contraceptive.
Diferenţele privind utilizarea contracepţiei între populaţia feminină totală şi populaţia feminină de etnie rromă sunt dramatice: doar 13,7% (în 1998) dintre femeile rrome de vârstă fertilă (15-44 de ani) utilizează contracepţia, în timp ce, pe totalul populaţiei, procentul utilizatoarelor de contracepţie este de 57,3% în 1993.
În ce ceea ce priveşte motivaţia neutilizării contracepţiei, un procent
semnificativ (23,2%) dintre femeile rrome între 15 şi 44 de ani invocă necunoaşterea metodelor contraceptive.


Politicile publice pentru îmbunătăţirea situaţiei rromilor

În perioada 1996-2000 au fost ratificate anumite documente internaţionale pentru protejarea minorităţilor naţionale: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi Recomandările 1201 şi 1203 ale Consiliului Europei.

În aprilie 1993 s-a înfiinţat CMN, instituţia de reprezentare a minorităţilor naţionale din România, care a avut ca scop asigurarea relaţiilor cu organizaţiile legal constituite ale persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale. CMN se ocupa cu problemele de ordin normativ, administrativ şi financiar care „se refereau la exercitarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în ceea ce priveşte
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.”

Începând cu anul 1995, sume de bani de la bugetul de stat au fost alocate CMN-ului pentru finanţarea de programe în cadrul „Campaniei europene
pentru combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei”.

Alte politici generale care implicau şi minoritatea rromilor au fost:

− acordarea de subvenţii unor publicaţii aparţinând minorităţilor naţionale, ca urmare a numărului restrâns al cunoscătorilor limbii respective, începută în anul 1990 de Ministerul Culturii;

− acordarea de subvenţii pentru CSEPE, care funcţioneazã ca Institut al Academiei Române;

- declararea, în decembrie 1998, a zilei de 18 decembrie drept Ziua Minorităţilor Naţionale din România;
− înfiinţarea ISPMN, ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi coordonarea DPMN, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca.

În contextul intrării României în NATO şi al aderării la Uniunea Europeană,
Guvernul României a acordat o mai mare atenţie dreptului de exprimare a minoritãţilor naţionale, dar mai ales elaborării şi aplicării politicilor pentru minorităţile naţionale în general, pentru minoritatea rromilor în special.

Astfel, în ianuarie 1997, este înfiinţat DPMN în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Această instituţie era subordonată primului-ministru şi condusă de ministrul delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţi naţionale.
Un moment important în activitatea sa a fost atragerea în anul 1998 a unui fond PHARE în valoare de 2 milioane de euro, care avea două obiective imediate:

1. alcătuirea Strategiei Guvernului privind îmbunătăţirea situaţiei rromilor din România până în 2000(pe baza Cărţii albe a Guvernului), formulatã pe planuri sectoriale şi programe pentru fiecare minister(prima iniţiativă guvernamentală care abordeaza pe larg problemele minorităţii rrome) ;
Strategia cuprinde 10 direcţii de acţiune: dezvoltare comunitară şi administraţie publică; locuinţe; securitate socială; sănătate; economic; justiţie şi ordine publică; protecţia copilului; educaţie; cultură şi culte; comunicare şi participare civicã (Strategia Guvernului de îmbunătăţire a situaţiei rromilor, capitolul VII, 2001).
„Strategia guvernamentală combină cele două perspective asupra problematicii rromilor, a discriminãrii şi a sărăciei. Acest lucru este evident în modul în care sunt definite elementele specifice fiecãrei direcţii de acţiune şi ale Planului general de măsuri, unde se pot regăsi aspectele legate de combaterea discriminării şi a sărăciei.”( Mariea Ionescu, Sorin Cace; p. 57)

2. alocarea de sume pentru dezvoltarea de proiecte în parteneriat, pentru testarea politicii şi a abordărilor programului. Pentru a crea un cadru de discuţie eficient între Guvern şi organizaţiile neguvernamentale ale rromilor, la începutul anului 1999, reprezentanţii a 80 de organizaţii neguvernamentale ale rromilor au organizat reuniuni la care au participat şi reprezentanţi ai DPMN, ai UE şi ai altor instituţii publice.

În urma acestor întâlniri s-a stabilit înfiinţarea GLAR, format din 16 organizaţii neguvernamentale, care avea ca atribuţie negocierea cu Guvernul şi cu Comisia Interministerială a termenilor de referinţã ai proiectului PHARE 1998 şi dezvoltarea strategiei naţionale pentru rromi.

Important de menţionat este şi o acţiune mai recentă de sprijin a etniei rrome, şi anume „Deceniul de incluziune a romilor”.
Aceasta este o iniţiativã adoptată(în 2004) de opt ţări din centrul şi estul Europei pentru perioada 2005-2015 şi reprezintã primul efort colaborativ de asemenea anvergurã destinat îmbunătăţirii situaţiei rromilor.

Deceniul reprezintă dorinţa ţărilor din regiune de a reduce disparităţile economice şi de dezvoltare umanã în general şi de rupere a cercului vicios al sãrãciei. Fiecare dintre
ţările participante au dezvoltat sau sunt în proces de dezvoltare a unor planuri naţionale de acţiune, cu obiective clar definite şi indicatori de succes cuantificabili.
Valoarea esenţială a Deceniului este participarea rromilor.
Reprezentanţii rromilor şi ai organizaţiilor neguvernamentale trebuie să participe în toate fazele de dezvoltare ale programului, inclusiv ca membri ai Comitetului Director.

Domeniile alese pentru Deceniu sunt: educaţia, sănătatea, angajarea în muncã şi locuirea. De asemenea, au mai fost stabilite ca teme care transcend domeniile principale: sărăcia, discriminarea şi problemele de gen.

În domeniul educaţiei, au fost stabilite următoarele priorităţi:
• asigurarea accesului romilor la educaţia obligatorie;
• îmbunătăţirea calităţii educaţiei;
• implementarea programelor de integrare şi de desegregare;
• extinderea accesului la educaţia preşcolară;
• îmbunătăţirea accesului la educaţia postsecundară şi a adulţilor.

În domeniul angajării în muncã, priorităţile identificate au fost:
• îmbunătăţirea nivelului oportunităţilor prin educaţie şi pregătire vocaţională;
• extinderea participãrii la piaţa muncii prin măsuri active;
• îmbunătăţirea informării cu privire la piaţa muncii;
• reformarea serviciilor de angajare în muncă.

Domeniul sănătate are următoarele priorităţi:
• asigurarea accesului la servicii de îngrijire a sănătăţii;
• îmbunătăţirea bazelor de date cu privire la starea de sănătate a
rromilor;
• creşterea includerii rromilor în serviciile de sănătate;
• îmbunătăţirea sănătăţii în comunităţile vulnerabile.

Locuirea are ca priorităţi:
• abordarea discriminării în accesul la locuinţe;
• îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în comunităţile locuite de
rromi;
• extinderea accesului la locuinţe.


Aşadar, se poate constata după anii 90 o mişcare ascendentă a politicilor sociale ce vin în ajutorul minorităţii de etnie rromă. Intervenţia din exterior a favorizat orientarea autorităţilor române spre o politică socială ce are la baza un plan bine stabilit şi de asemenea experienţa altor state europene. Cu toate acestea , condiţia rromilor în societatea românească este în continuare foarte slabă şi este necesar un efort susţinut pentru ca obiectivele propuse să fie îndeplinite.

Albu Stefan



Bibliografie

1. http://www.divers.ro/index.pl/rromi_ro

2. Mariea Ionescu, Sorin Cace – „Politici publice pentru rromi. Evoluţii şi perspective” - de pe http://www.anr.gov.ro/docs/Publicatii/Politici_publice_pentru_romi.pdf

Wednesday, May 9, 2007

Regula majorităţii simple – aplicaţie pe cazul alegerilor prezidenţiale din România

Regula majorităţii poate fi înţeleasă ca acea modalitate prin care într-un grup o decizie este luată dacă este susţinută de mai mult de jumătate din membrii săi.
Am ales prezentarea acestei teme deoarece are o însemnătate deosebită prin folosirea sa în cadrul decizional al statului democratic.
Conform lui F.A von Hayek, cei care optează pentru regula majorităţii aduc trei argumente principale în favoarea ei: 1) alegerea de tip majoritar este
cea mai puţin „costisitoare” metodă de a lua o decizie în sensul că impunerea alternativei se face paşnic, şi nu prin luptă; 2) decizia democratic-majoritară –mai mult decât alte forme de decizie – poate produce şi asigura libertatea individuală; 3)ea conduce în mod eficace la creşterea nivelului general de înţelegere a chestiunilor publice.(Miroiu, 2006, p.134)
Desigur, această regulă poate fi combătută printr-o serie de argumente cum ar fi următorul: regula majorităţii nu poate fi aplicată în orice domeniu. Însă scopul acestei lucrări este de a prezenta unde anume este folosită regula majorităţii în mecanismele de luare a deciziei din cadrul unui stat democratic. Aşadar este vorba de un singur domeniu, cel politic.Se poate argumenta de asemenea că nici în mediul politic regula majorităţii nu este mereu indicată pentru luarea unei decizii iar acest lucru a fost dovedit de către mulţi teoreticieni dealungul timpului.
Înainte de a merge mai departe în această scurtă prezentare este necesară diferenţierea între mai multe tipuri de reguli majoritare.
Majoritatea simplă prevede alegerea preferinţei votate de jumătate plus unu din persoanele care îşi exprimă opţiunea.
Majoritatea absolută este metoda prin care este aleasă acea preferinţă exprimată de jumătate plus unu din cei care îşi exprimă preferinţa dar şi din cei care se abţin.
Majoritatea calificată este prezentată ca o regulă a supermajorităţii, cu alte cuvinte pentru adoptarea unei decizii este necesară mai mult decât o majoritate simplă, luându-se în considerare la calcul şi abţinerile. Aşadar majoritatea absolută este un tip de majoritate calificată, însă aceasta din urmă poate avea drept criteriu de alegere şi majorităţi mai mari decât cea absolută.Această metodă este folosită în cadrul procesului de luare a deciziei din Consiliul European( vezi Miroiu, 2006, p.132).

Teorema lui Condorcet
Această teoremă prevede că regula majorităţii tinde să producă în grupuri mari rezultate corecte. În grupuri mari de oameni utilizarea regulii majorităţii simple face ca probabilitatea ca alernativa aleasă să fie şi cea corectă să crească. Întradevăr, această teoremă nu susţine că regula democratică e cea mai adecvată pentru a obţine rezultate corecte: ea
spune că le produce, dar nu şi că nu ar exista alte reguli care să conducă la ele, la fel de
bine sau chiar mai bine.

Regula majorităţii simple la alegerile prezidenţiale

În ceea ce priveşte legislaţia electorală din România, ştim că „Legea alegerilor parlamentare” şi „Legea pentru alegerea preşedintelui României”au fost adoptate în 1992 şi de atunci au fost amendate în repetate rânduri. Aceste legi au fost amendate şi re-adoptate în luna septembrie, 2004.
Alegerea Preşedintelui României se desfăşoară prin tipul de scrutin1 majoritar uninominal.( G.Iancu, G. Glăvan, 2005, p.153)
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu întruneşte o majoritate absolută din primul tur, se organizează între primii doi candidaţi clasaţi un al doilea tur de scrutin, unde este de ajuns o majoritate simplă pentru câştigarea alegerilor. Cazurile în care un candidat obţine majoritatea absolută a voturilor sunt destul de rare, iar în România post-decembristă acest lucru s-a întâmplat o singură dată la alegerile din 1990.
În ceea ce priveşte alegerile parlamentare, conform articolului 3, aliniatul1, din Legea alegerilor parlamentare (Legea nr.373/ 2004)2: „deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe baza de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, precum şi pe bază de candidaturi independente.”
Mai exact, se practică un sistem al reprezentării proporţionale pe liste închise(ierarhizarea candidaţilor pe liste este stabilită de partid), prin care locurile sunt alocate listelor de partid proporţional cu numărul de voturi obţinute. Această regulă poate fi practicată deoarece pot fi alese simultan mai multe alternative. Însă în cazul alegerilor prezidenţiale, regula majorităţii absolute, urmată de cea a majorităţii simple, sunt cele mai indicate, din punctul meu de vedere, deoarece societatea trebuie să aleagă o singură variantă din cele propuse.


Note

1.„Scrutinul este o parte a sistemului electoral şi este definit ca o modalitate prin care alegătorii desemnează autorităţile reprezentative.”( G.Iancu, G. Glăvan, 2005, p.29)

2.„Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului” nr.373/2004(publicată în Monitorul Oficial nr.887 din 29 septembrie 2004)- www.senat.ro


Bibliografie

1.Adrian Miroiu : Curs de teoria alegerii raţionale, 2006

2.Arendt Lijphart – „Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări”; trad. de Cătălin Constantinescu; prefaţă la ediţia română de Lucian Dumitru Dârdală – Iaşi: Polirom, 2000

3.Gheorghe Iancu, Gheorghe Glăvan – „Sistemul electoral”- Bucureşti : All Beck, 2005

4.www.senat.ro

data accesării site-ului: 28.01.2007